I. preambul cu umbre și dubluri
Vreau să mă cert cu Platon.
Nu în Agora — e prea mult praf acolo —
ci pe un server Discord, cu avatare pixelate.
El, în togă, dar cu filtru de pisică.
Eu, în trening, cu sarcasm activat.
„Ştiu că nu ştiu nimic”, zicea el, ca un citat de Instagram.
Dar nu zicea nimic despre ce nu ştie
din ceea ce ştie că nu ştie.
Un fel de fractal al ignoranţei,
dar fără notiţe de subsol.

II. pauză de sens, inserție ironică
Ce-i aia „nimic”?
E golul de la miezul oului kinder sau
inexistenţa iubirii într-un reality show?
Platon tace.
Adică se preface că tace, că nu-i aici.
(Tipic filosofilor decedaţi: au mereu ultimul cuvânt.)


III. dialogul imposibil
— Maestre, tu nu ştii că nu ştii ce anume nu ştii?
— Umbra e mai reală decât soarele,
răspunde el, pe un ton de criptovalută.
— Bine, dar dacă ştiu că nu ştiu
că ştiu ceva,
înseamnă că ştiu un pic?
(Îmi trimite un emoji cu o peșteră.)

IV. derapaj metafizic autoironic
Îmi vine să arunc cu o idee în el.
Dar toate ideile sunt în „lumea ideilor” lui.
Eu aici, el acolo —
doi vectori paraleli,
care nu se întâlnesc nici în memă.

V. concluzie inconcludentă
Vreau să mă cert cu Platon,
dar nu știu dacă știu de ce.
Poate că el a fost doar
primul shitposter metafizic
care a prins la public.
Aşa că scriu poezii.
În ele știu că nu știu,
dar nu știu nici măcar dacă
asta chiar contează.
În fond,
cine mai știe despre ce
nu știe că nu știe
în 2025?